Datorită faptului că în Garnizoana Botoşani erau două regimente de cavalerie, încă din secolul XIX, hipismul a înregistrat realizări notabile, ce au atras atenţia presei locale şi centrale. Din “Monografia oraşului Botoşani” semnată de Ştefan Ciubotaru aflăm că Regimentul 8 Roşiori era semnalat în 1872 ca având “o frumoasă cazarmă în cadrul căruia, după primul război mondial, s-a amenajat "Câmpul de alergări" pentru concursuri hipice”.
În acelaşi an, doi ofiţeri din cadrul
Regimentului 8 Călăraşi au efectuat în zilele de 20 – 22 iunie 1901 un
marş de rezistenţă controlat de colonelul Popescu, în ideea de a încerca
rezistenţa la efort a cailor şi a ofiţerilor. Locotenenţii Eugeniu Rusu
şi Carol Gabrovschi au parcurs în trei etape următorul traseu:
- etapa I: Botoşani – Liteni – Fălticeni – Tg. Neamţ, 96 kilometri;
- etapa a II-a: Tg. Neamţ – Piatra Neamţ – Roman, 97 kilometri;
- etapa a III-a: Roman – Paşcani – Lespezi – Tudora – Botoşani, 110 kilometri.
A fost vorba de un marş de 303 kilometri, cu o medie de 101 kilometri/zi, în mare parte pe vreme ploioasă.
Monografia
lui Ciubotaru mai face referire la un alt marş, mult mai ambiţios, care
nu se ştie, în schimb, dacă a şi avut loc. El a fost iniţiat în 1904 de
sublocotenentul Alphonse Goliescu din acelaşi regiment, care şi-a
propus să străbată în luna iunie, în 17 zile, un traseu internaţional de
1700 kilometri: Botoşani – Cernăuţi – Oswiecim – Breslau – Berlin –
Witemberg – Hamburg.
O serbare care
sigur a avut loc a fost cea din 30 martie 1908. Din iniţiativa
colonelului Bottea, a prins viaţă o serbare hipică în preajma pădurii
Rediu, în spaţiul căreia s-a organizat “Vânătoarea călare”, cu ofiţeri
din cele două regimente. Un călăreţ ce purta pe umăr o cocardă era
“vânat” de urmăritorii săi, câştigătorul urmând să smulgă cocarda, ce
constituia trofeul.
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Rahova
| Bătălia de la Rahova
Parte din: Războiul pentru Independenţa României | ||||
| Armatele româno-ruse | Comandant: Colonel Gheorghe Slăniceanu; Generalul rus Bogdan Theophil von Meyendorff Forţe: 6 batalioane de dorobanţi, 10 escadroane călăraşi, 22 tunuri, toate româneşti. Detaşamentul mixt româno-rus: 7 escadroane roşiori, 1 batalion dorobanţi, o baterie artilerie călăreaţă (româneşti), 4 escadroane ulani, o baterie artilerie călăreaţă (ruseşti); Regimentul 8 călăraşi, Regimentul 2 călăraşi, artileria din Bechet, 1 detaşament de 500 de dorobanţi (toate româneşti) Pierderi: Neprecizate | 7/19 noiembrie – 9/21 noiembrie 1877 Rahova, Bulgaria | Forţe: 3.000 infanterie, artilerie Pierderi: peste 600 | Armata otomană |
 | ||||
Rezultat: Victorie tactică a forţelor române | ||||
Eforturile de război aliate pentru cucerirea Plevnei erau primejduite de prezenţa unei puternice concentrări de forţe turceşti la Rahova. Perspectiva ca aceste detaşamente să sprijine logistic rezistenţa lui Osman paşa la Plevna i-a determinat pe marele duce Nicolae, comandantul frontului rus, şi pe domnitorul Carol I (1866 – 1914) să hotărască ocuparea Rahovei. Informaţiile deţinute de generalul rus Krîlov în urma unor misiuni de recunoaştere indicau faptul că cetatea dispunea de trei redute, c. 3 000 de soldaţi şi patru piese de artilerie Krupp. Participarea armatei române a fost destul de însemnată, cei c. 5 000 de soldaţi români, aflaţi sub comanda colonelului George Slăniceanu, în majoritate dorobanţi, urmau să acţioneze alături de confraţii lor aflaţi sub steagul generalului maior rus Meyendorff (c. 600).
La 17/29 octombrie 1877 un corp de oaste român sub comanda maiorului Constantin Ene a obţinut o victorie la Vidin, reduta care apăra Rahova dinspre miazăzi. Strategia folosită de unul dintre cei mai competenţi ofiţeri români ai momentului a presupus un atac combinat al cavaleriei, infanteriei şi artileriei. Luarea redutei a deschis drumul către Rahova. Atacul româno-rus asupra garnizoanei otomane de la Rahova beneficia de susţinerea logistică a bateriilor de artilerie de la Bechet, care au facilitat transferul trupelor române de dorobanţi spre linia frontului, împiedicând, în acelaşi timp, acţiunea ostilă a navei turceşti „Podgoriţa”, ancorată în spatele ostroavelor Ciftele. De altfel, monitorul otoman a fost scufundat ca urmare a acţiunii artileriştilor români, îndrumaţi de maior Maican Dumitrescu. Deprins cu acţiuni specifice ale flotilelor fluviale, maiorul, care avea studii de specialitate absolvite la Brest, a reuşit să se furişeze după lăsarea întunericului pe unul dintre ostroavele grupului Ciftele, stabilind cu exactitate poziţia navei „Podgoriţa”, pentru ca ulterior, telegrafic, să facă cunoscute toate aceste informaţii tunarilor. Grupul de luptă sub comanda colonelului George Slăniceanu a ajuns la Selanovcea (6 km de Rahova) în ajunul declanşării conflictului, fiind urmat de trupele colonelului Creţeanu şi cele ale generalului maior Mayendorff.
Dislocarea corpului său de armată în teatru de operaţiuni presupunea aşezarea infanteriei în centru, flancată de cavalerie şi susţinută din spate de artilerie (22 tunuri). Comandantul, maior Dimitrie Giurescu, din Batalionul 1, Regimentul 4 dorobanţi "Argeş", deschidea atacul asupra uneia dintre redutele secundare, în fruntea Batalionului Muscel, Regimentul 4 dorobanţi "Argeş", sprijinit de canonada tunurilor de sub comanda colonelului Slăniceanu. După mai bine de o oră, sublocotenentul Spiroiu arbora steagul românesc pe parapetul redutei. Acţiunea se repetă, Batalionului Muscel revenindu-i onoarea de a suna atacul asupra redutei principale. În iureşul confruntării, maiorul Dimitrie Giurescu şi-a pierdut viaţa, însă efortul ofiţerilor români nu a fost zadarnic. Bilanţul primei zile era încurajator, complexul sistem de redute al cetăţii Rahova fusese iremediabil avariat, iar trupele române exercitau un control de la distanţă asupra redutei principale. În ziua următoare, s-a trecut la misiuni de recunoaştere în teatrul de operaţiuni şi la evaluarea condiţiei precare a oştilor adverse. Comandantul otoman din dispozitiv decidea, în noaptea de 8/20 – 9/21 noiembrie 1877, părăsirea poziţiilor din interiorul redutelor, sub acoperirea unor salve de artilerie. Cca 2 000 de ostaşi otomani urmau să se îndrepte către Ogosta.
Diversiunea de la podul Hârleţ avea drept miză distragerea atenţiei trupelor aliate de la adevăratele planuri ale miralaiului (colonelului) de la Rahova. Convoiul otoman în retragere a fost atacat prin surprindere de batalionul 1 Mehedinţi, sub comanda căpitanului Constantin Merişescu şi obligat să reia lupta. Intervenţia generalului maior Meyendorff şi abilităţile logistice ale colonelului Creţulescu au contribuit la demontarea planurilor otomane de retragere, astfel încât, în dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie 1877, lupta pentru ocuparea Rahovei se va sfârşi cu victoria trupelor române.
Bibliografie orientativă
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
- coord.: Carp, Cornel, col. (rez.) dr.; Florea, Petrişor, lt.-col. dr.; Manea, Vasilica; Ţucă, Cornel, dr. - Istoricul Regimentului 4 Argeş 1877-1946, Primăria Municipiului Piteşti, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti
Bătălia de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)
de la Enciclopedia României
Bătălia de la Smârdan [Bulgaria] (12/24 ianuarie 1878). Operaţiune militară iniţiată de armata română pe teatrul de război din Balcani, în vederea înfrângerii ultimelor rezistenţe otomane de pe direcţia Vidin-Belogradčik.Înfrângerea otomanilor la Plevna (30 august/11 septembrie - 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a provocat mutaţii în strategiile ofensive ale armatelor aliate. Astfel, trupele ruseşti s-au îndreptat spre Adrianopol, în timp ce armata română primise misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor de oaste otomană, care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei. Intenţia trupelor române de a cuceri Vidinul a presupus o reevaluare a situaţiei, deoarece cetatea beneficia de suportul a trei puncte de rezistenţă, bine întărite, precum cele de la Smârdan, Inova şi Capitanovcea.
Comandantul corpului armatelor române, generalul Mihail Cerchez, decide atacul asupra Smârdanului, considerat punctul central în supunerea Vidinului. Acesta l-a însărcinat pe locotenent colonelul Ioan Cotruţ cu lansarea atacului. Potrivit instrucţiunilor privind atacul, operaţiunea urma să se declanşeze după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie şi presupunea înaintarea regimentului 6 linie până la semnalul stabilit. Maiorul Ulescu şi companiile 7 şi 8 ale batalionului său înaintează prin zăpadă, reuşind să atingă aliniamentul pedestrimii turceşti. Efortul dorobanţilor este dublat de şarja de cavalerie a regimentului 8 călăraşi din escadronul Suceava. Profitând de intensitatea atacului de cavalerie, maiorul Ulescu îşi conduce oamenii asupra parapetelor. Soldaţii otomani se retrag din dispozitiv, încercând o scurtă tentativă de repliere în localitatea Smârdan. Sub directa comandă a locotenent colonelului Ioan Codruţ, regimentul 6 începe lupta la baionetă. Descoperirea celei de-a doua redute a provocat dublarea eforturilor militare, maiorului Ulescu revenindu-i misiunea de a înfrânge şi acest al doilea punct al fortăreţei Vidinului.
Datorită iscusinţei dovedită de locotenent colonelul Ioan Cotruţ în organizarea atacurilor, către sfârşitul zilei, românii au încheiat cu succes şi operaţiunea de cucerire a Inovei, ultima redută otomană. Pierderile armatei române au fost semnificative, un număr de c. 600 de militari morţi şi răniţi. „Victoria de la Smârdan câştigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. În acea zi, drapelul ţării, fâlfâind pe întăriturile de la Smârdan, a dat corpului de vest completarea investimentului Vidinului până la Ceiselo şi Dunăre. Luptători din acea zi, România vă admiră.” ("Monitorul oastei")
Bibliografie orientativă
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu